Tebok Kai

de Livia Creț

De la vârsta de cinci ani, Sebi își petrecea toate verile la bunici, colindând văile cu râuri cristaline și pădurile de stejari, și cățărându-se pe dealuri și stânci. Era atât de activ încât bunicii îl pierdeau deseori din vedere, dar vecinii, care îl zăreau pe dealuri sau prin grădini, le dădeau de veste și astfel ei se linișteau.

Cu anii, Sebi a descoperit locșoare ascunse în păduri, o oază ferecată de vederea trecătorilor și câmpii unde oile pasc liniștite. Până la urmă, la vârsta de zece ani, era convins că știe fiecare bucățică din satul bunicilor și că elucidase toate misterele…mai puțin unul.

De la prima vizită la bunici, Sebi remarcase că nucul de pe parcela de pământ a bunicului era izolat de restul grădinii foarte bogate și de toți ceilalți arbori din pădurile din jur.

Cojile groase și verzi ale nucilor urmau să cadă, întrucât era luna august, iar Sebi se urca în fiecare zi în nuc pentru a verifica starea fructelor. Încă nu sunt coapte, se gândi el.

Din copac, Sebi strigă cu putere la bunicul care își făcea de lucru în hambar:

– Bunicule, de ce nu crește nimic în jurul nucului?

Bunicul ieși din hambar scuturând din umeri.

– Dragul meu nepot, ani la rând am încercat să plantez alți nuci, stejari sau mesteceni lângă el, însă nimic nu s-a ridicat din pământ.

– Oare o fi bolnav? întrebă Sebi.

– Nici vorbă! Uită-te la frunzele și fructele sale. În fiecare an ne dă multe kilograme de nuci.

Atunci Sebi se rezemă de trunchiul copacului, gândindu-se la posibilele motive. Dacă e blestemat? Dacă aduce ghinion? înșiruia el în minte, dar tot el se contrazicea. Nu, nu e posibil, este un nuc atât de înalt, bogat și maiestuos, care produce fructe pentru bunicii mei tot timpul. Sunt sigur că altul e motivul.

Creangă după creangă, s-a cățărat până în vârful coroanei, de unde vedea dealurile verzi și pădurile întinse din sat. De obicei, când vedea un copac, vedea și un al doilea nu departe. La fel se întâmpla și cu florile.

– Natura este tot timpul unită, tu de ce ești singur, nucule? întrebă Sebi, fără să aștepte un răspuns.

Dar, spre surprinderea lui, auzi un scormonit straniu venind de mai jos, așa că se coborî în grabă ca să inspecteze. Păsări pe crengi nu erau, așa că era complet nedumerit, până să găsească, după lungi analize ale trunchiului, o scorbură mică și întunecoasă. Totuși, aceasta părea goală. Ca să se asigure că nu era vreo vietate pitită acolo, întinse mâna spre scorbură și, chiar atunci, o veveriță a scos capul afară, privindu-l cu ochi mari.

– Ce cauți aici? Tu nu știi că nucul e posac și oricine îl atinge devine posac la rândul lui? Coboară imediat!

Când a auzit veverița vorbind, Sebi a sărit cu o creangă mai jos și aproape a căzut din copac.

– Poftim?! Cum adică posac?

– Pleacă de aici imediat! Nucului nu-i plac oamenii și nici să discute, așa că lasă-l în pace, spuse veverița ridicând vocea.

Speriat de asprimea din vocea ei, Sebi coborî. Bunicii au remarcat imediat, în timpul prânzului, că Sebi era tulburat și l-au întrebat:

– Dragul nostru, s-a întâmplat ceva? Nu pari în apele tale.

Sebi își iubea bunicii și le-ar fi spus orice, dar în același timp nu voia nici să-i îngrijoreze, așa că omise să le spună întâmplarea cu veverița din acea dimineață.

Determinat să rezolve misterul, Sebi se urcă a doua zi din nou, până la scorbura veveriței. Când aceasta îl văzu, începu să arunce cu ghinde în el.

– Oprește-te, te rog! Vreau doar să vorbim! Îmi place tare mult nucul și aș vrea să devenim prieteni.

– Ha! râse veverița. Nucul nu își dorește prieteni, vrea să fie lăsat singur. Nu observi că nu vorbește niciodată?

– Nucule, eu am impresia că vrei să îți faci prieteni, nu-i așa? Am putea planta mulți arbori în jurul tău ca să ai tot timpul o companie plăcută, i se adresă Sebi nucului, însă nu primi niciun răspuns în afară de oftatul lung al veveriței.

Ieșind din scorbura ei pentru prima dată de când o descoperise Sebi, veverița sări hop-hop pe creanga de deasupra lui.

– Nucul nu are nevoie de alți prieteni. Mă are pe mine! spuse răspicat veverița.

În sinea lui, Sebi compara prietenia dintre cei doi cu prietenia dintre el și colegii săi de la școală. Nu semănau deloc. Pentru că nu a reușit să scoată nicio vorbă de la nuc, a coborât din nou, dar nici gând să renunțe.

În a treia zi, Sebi a urcat având în buzunarul de la spate o foarfecă. El o ignora pe veveriță, care îl sâcâia întruna, și s-a apucat să taie crengile care se suprapuneau și împiedicau lumina să ajungă la nuc. Bunicii i-au explicat care sunt pașii de îngrijire a unui nuc, iar acesta era unul esențial. Când auzi, Sebi se gândi pe loc că acesta putea fi motivul pentru care nucul era lipsit de veselie și nu vorbea.

– Eu mă ocup de îngrijirea nucului. De ce te amesteci, tinere? întrebă veverița.

– Nucii au nevoie de lumină ca să se dezvolte și să fie fericiți, răspunse Sebi.

– Ahh, mă calci pe nervi! exclamă veverița, dar nu avea ce să facă.

Sebi a coborât din nuc fericit de munca lui, și abia aștepta să vadă efectul asupra personalității copacului. Când dădea să plece de pe parcela solitară, auzi o șoaptă. Un „ mulțumesc” atât de firav încât Sebi era sigur că bunicii nu l-ar fi auzit. S-a întors spre nuc și i-a zâmbit, promițându-i să îl viziteze din nou.

În următoarea zi, lui Sebi nu-i venea să creadă ce vedea în fața ochilor. Veverița îl aștepta la baza nucului, cu mâinile încrucișate și o față foarte serioasă.

– Îți interzic să mai urci în nuc, spuse ea tâios.

– Nu poți să faci asta. Ai spus că ești prietenă cu nucul. Asta înseamnă că îți dorești ca el să fie vesel, iar eu cred cu adevărat că îl pot înveseli!

– El nu are nevoie de altcineva decât de mine. Toți copacii și toate animalele din jur cunosc această regulă.

Regulă?! își spuse Sebi în gând…ia stai puțin.

– Vrei să spui că tu nu ai lăsat niciun arbore și nicio plantă să crească pe acest pământ în toți anii aceștia?

– Bineînțeles! Eu și nucul suntem bine, așa feriți de ceilalți.

Sebi a fost surprins să elucideze misterul. Nu ar fi bănuit niciodată că veverița îi ținea pe toți departe de nuc, din dorința de a-l avea doar pentru ea. Deși își dorea să spună ceva, Sebi și-a dat seama că avea nevoie de ajutoare pentru a schimba situația, așa că plecă în grabă în pădurea de stejari.

În expedițiile sale, Sebi s-a împrietenit cu Regele pădurii de stejari, cel mai înțelept și bătrân dintre toți. Având 300 de ani de experiență, el sigur l-ar fi putut sfătui ce să facă.

Sebi îi istorisi pe larg povestea cu nucul și veverița, iar stejarul bătrân își luă un timp de gândire, după care răspunse:

– Ca dovadă a admirației mele pentru străduința de a te împrieteni cu nucul posac, îți voi dărui cea mai mare comoară a mea: poți lua cinci lăstari din pădure, iar aceștia vor crește cu siguranță.

– Dar…veverița va fi foarte nervoasă. Nu știu cum mă voi descurca să îi plantez, spuse Sebi.

– Nu-ți face griji, m-am gândit la toate. La ieșirea din pădure, te va aștepta o veveriță în vârstă, o amică de-a mea. Ea te va ajuta.

Sebi i-a mulțumit stejarului din toată inima și i-a promis să aibă mereu grijă de lăstarii pe care îi primise. După cum spuse Regele, la ieșirea din pădure, o veveriță i-a sărit lui Sebi pe umăr și s-a prezentat:

– Eu sunt veverița Maria, îmi pare bine să te cunosc. Am auzit multe lucruri bune despre tine!

– Vă mulțumesc! Eu sunt Sebi și am nevoie de ajutor pentru a-l salva pe prietenul meu, nucul.

În acea după-amiază, Sebi a ajuns, alături de veverița Maria și cei cinci lăstari, în parcela nucului. În curând, veverița sări la baza copacului și li se adresă:

– De ce ați venit?

Veverița Maria se apropia de ea cu pași micuți, cu grijă și atenție. La fiecare pas al veveriței Maria, veverița Ana se dădea cu unul în spate.

– Ana, nu îți fie teamă. Am venit să te chem înapoi printre noi. Acest băiat are intenții foarte bune pentru prietenul tău, nucul, și cred că ar fi mai bine să îl lași pe mâna lui.

– Nu! Nu mă voi întoarce niciodată în pădurea de stejari. Voi nu m-ați acceptat așa cum sunt…

Sebi era curios și îngrijorat, așa că se apropie de cele două ca să nu îi scape nimic.

– Prin natura noastră, suntem făcute să împărțim resursele pe care le strângem cu mare greutate. Am dorit să îți arăt și ție că aceasta este calea mai bună. În niciun caz nu îmi doream să te izolezi astfel.

Imaginea era completă în capul lui Sebi și credea că acum era momentul să intervină:

– Dragă Ana, eu cred că îl consideri pe nuc prietenul tău, însă un prieten adevărat știe cum să împartă și să fie atent la nevoile celuilalt. De ani de zile de când vin la bunici și observ nucul singuratic mi-am dorit să cresc o pădurice în jurul său, iar acum Regele stejar mi-a oferit cinci lăstari!

Maria s-a apropiat de Ana și a luat-o în brațe, mângâind-o pe spate.

– Ești oricând binevenită înapoi! Iar acest tânăr cred că te-a învățat ceva foarte prețios – importanța de a împărți cu alții. Când întreaga pădure este fericită, și tu vei fi fericită, draga mea.

Deși era greu să îți dai seama pe chipul său portocaliu, Ana s-a îmbujorat și o lacrimă i-a curs pe obrazul drept. Sebi a mers la ea și i-a arătat lăstarii.

– Haide, mă ajuți să îi plantăm?

Ana aprobă și se apucă, alături de Maria, să sape în parcela de pământ, aproape de nuc, cinci găuri. În câțiva ani, nucul va avea niște prieteni cu care va putea discuta mereu.

După ce au terminat de săpat, cele două veverițe și-au luat rămas bun de la Sebi și au luat-o în direcția pădurii de stejari.

A doua zi, când bunica își uda plantele, a observat cele cinci locuri în care pământul a fost săpat și pus din nou la loc. Apoi îl întrebă pe nepotul ei:

– Sebi, ai vreo idee ce este cu aceste găuri de lângă nuc?

Încântat la maxim, Sebi îi povesti că plantase cu o zi înainte cinci lăstari de stejar și că știa sigur că aceștia aveau să crească. Bunica îi zâmbi, chiar dacă era neîncrezătoare în speranțele nepotului.

A mai trecut un an și Sebi s-a întors la țară la bunici, nerăbdător să-și vadă prietenul – nucul. Dar a fost și mai bucuros când a văzut că lăstarii s-au înălțat câțiva centimetri și că erau sănătoși. Bunicii i-au spus că este o minune cum, după atâția ani de singurătate, nucul avea în sfârșit companie.

Sebi s-a apropiat și a mângâiat trunchiul nucului, iar acesta spuse:

– Tinere, îți mulțumesc nespus pentru ce ai făcut pentru mine. Acum, în sfârșit, mi-am regăsit glasul și voi avea în curând cu cine discuta!

Apoi, dintr-o dată, veverița Ana a sărit din copac și a aterizat la picioarele sale. Sebi se uita nedumerit și se întreba dacă aceasta se mutase înapoi în scorbura nucului. Dar aceste gânduri i-au fost înlăturate când Ana a rostit:

– Ei, doar nu credeai că nu o să-mi mai vizitez prietenul, nu-i așa?

Au râs toți cu poftă și Sebi s-a bucurat să vadă că veverița se schimbase și era gata să-și împartă prietenii și cu alții.

După zece ani, stejarii erau înalți și puternici, iar Sebi venea să îi verifice și să aibă grija de ei așa cum îi promisese Regelui stejar.

© 2024 tebokkai

Photo credit: Patti Black 

All texts and some images presented on this blog are the property of http://www.linguavera.org. These educational articles can be used for didactic purposes only. Translating these articles for publication on other websites or publications in print is strictly forbidden. Republishing full texts from this blog is not allowed. Publishing excerpts from any article part of this blog on other websites or publications in print requires permission. These texts cannot be used for commercial or promotional purposes. Citation of the original source is required. Do not remove copyright.