Tebok Kai

de Livia Creț

În vacanța de vară, Eliza își petrecea de obicei luna lui cuptor la bunicii săi la țară, într-un sat din câmpiile sudice. Astfel, în ultima zi din iunie își pregăti bagajul, îndesând toate jucăriile preferate și cele mai lejere rochițe din garderoba sa. Dimineața, părinții au scos mașina din garaj, Eliza a urcat pe bancheta din spate și au pornit la drum. Căldura toropitoare îi sufoca, așa că erau nevoiți să facă opriri dese pentru a se împrospăta cu apă rece. În cele cinci ore cât a durat excursia până la bunici, Eli, așa cum o alintau aceștia, a rememorat iarba verde, pârâul ce susura în curtea din spate, legumele bunicii și picnicurile pe care le organizau pe pășune, în vreme ce oile se hrăneau puțin mai sus pe deal.

Când se apropiau de destinație, Eli își scoase capul pe geam și îi zări pe bunici, care așteptau nerăbdători la poartă. De cum tatăl a parcat mașina, Eli a sărit în brațele iubitoare ale bunicilor. Strânsoarea lor era atât de caldă și familiară încât nu mai voia să le dea drumul. Într-un final, părinții și Eli au fost invitați să servească cina în curte, sub bolta frunzelor de struguri; umbra dată de acestea și boarea răcoroasă a serii îi binedispunea pe toți. Eli le-a povestit bunicilor despre ce învățase la școală în ultimul an și despre jocurile inventate cu prietenii ei. Bunicii, cu ochii lor blânzi, dădeau din cap aprobator și o felicitau pe nepoata lor isteață și creativă.

A doua zi dimineața, după ce părinții porniră la drum, bunicii o chemară pe nepoata lor în curtea din spate, unde o câmpie întinsă era mărginită de un pârâiaș cristalin. Bunicul dezvălui ce ținea la spate – o bucată de material semi-transparent în formă de libelulă.

– Bunicule, ce e asta? întrebă Eli confuză, analizând culorile și materialul.

În loc să răspundă, bunicul se așeză în bătaia vântului, ținând libelula cu capul în sus. Între timp, bunica apucase capătul sforii de care era prinsă libelula. Eli se uita cu ochi mari cum treptat aceasta se înălța și se aventura în curenții de aer. Libelula dansa în valuri, dădea rotocoale pe cer, și Eli se minuna la fiecare turnură de direcție.

Bunica veni lângă Eli și îi puse ghemul de ață în mână.

– Acesta e un zmeu! Când eram și noi copii ca tine, cu asta ne distram cel mai tare!

Un zmeu? Eli nu mai auzise de așa ceva, și cu siguranță nu avusese șansa să piloteze unul până în acel moment. Dar vibrația ghemului de ață și bătaia aripilor de libelulă pe cerul pictat cu nori o făceau curioasă. Dintr-o dată, Eli simți cum picioarele i se desprind de pe pământ și, asemeni zmeului, naviga curenții de aer.

De deasupra, Eli îi vedea pe bunici ca două furnici ce se plimbau prin iarba verde punctată cu flori de mac. Deși se bucura de noile priveliști, simți și cum inima i se face mică și picioarele îi tremură, așa că întrebă:

– Zmeule, unde mă duci? Te rog, lasă-mă jos la bunicii mei, am frică de înălțime!

Libelula își întoarse capul spre ea, iar Eli își văzu întreagă figură în ochii ei mari, atotcuprinzători.

– Ai încredere în mine și ține-te bine. Ne vom distra de minune! spuse doamna Libelulă.

Viteza Libelulei creștea atât de mult încât Eli avea impresia că au atins viteza luminii. Cât ai clipi, erau deasupra unui ocean și, fără nicio ezitare, zmeul plonjă în apă; apoi continuă să se adâncească, iar apa să devină tot mai întunecoasă. Eli tremura și nu pricepea ce se întâmplă, se temea că se va îneca. Grijile îi fură îndepărtate abia când văzu niște fascicule de lumină, ca niște ace. Era o vietate gelatinoasă cu formă de bol de cereale – o meduză! – o recunoscu ea din enciclopedia despre animale marine pe care o avea acasă.

– Micuță Eli, de ce îți este frică? o întrebă Meduza, și apoi o salută politicos pe Libelulă.

Eli era șocată că meduza îi știa numele. Cum era posibil? Ea nu cunoscuse oceanul până atunci.

– Mi-e teamă că mă voi îneca! La școală am învățat că oamenii nu pot supraviețui sub apă…mi-e teamă și de înălțimi, de întuneric…și cel mai mult îmi e teamă să nu îmi dezamăgesc părinții.

După ce o ascultă, doamna Meduză îi povesti lui Eli:

– De când eram bebeluș, de dimensiunea unei unghii, am adunat o grămadă de temeri în mine, care mai de care mai urâte și îngrozitoare. Ajunsesem chiar să nu mai dorm noaptea de frică. De aceea, am ales să mă mut aici, pe fundul oceanului, unde mă pot ascunde de tot ce îmi poate face rău. Însă am ajuns să mă simt singură, și să îmi fie și mai tare frică.

– Și atunci…ce e de făcut? întrebă Eli îngrijorată.

– Mai întâi, trebuie să înțelegem ce este frica. Ea nu este de fapt o emoție negativă, ba chiar ne poate salva viața!

– Nu…e imposibil! izbucni Eli.

– Atunci când spui că îți e frică de înălțimi, de fapt îți e teamă că ai putea cădea și te-ai putea răni. Iar sentimentul de frică apare pentru a te atenționa, pentru a-ți da de știre de un posibil pericol.

Eli căzu pe gânduri. Tot timpul crezuse că frica e un sentiment neplăcut, pe care trebuia să îl evite. Însă acum, îi dădea dreptate doamnei Meduză.

– Cred că aveți dreptate. Nu am privit lucrurile așa până acum…poate frica nu este un sentiment urât până la urmă.

– Mă bucur că ai ajuns la concluzia asta, a spus doamna Meduză, afișând un zâmbet larg. Îmi cer scuze, nu m-am prezentat până acum. Eu mă numesc Frică și am mulți copii ca tine care vin la mine și pe care îi ajut să mă înțeleagă mai bine.

În sfârșit, Eli înțelese rolul excursiei cu zmeul până la fundul oceanului. După ce îi mulțumi doamnei Frică, se prinse din nou de zmeu și abia aștepta să le povestească bunicilor cele întâmplate. Dar când ieșiră la suprafață, Libelula o luă tocmai în partea opusă oceanului, sus-sus în cer, în culcușul stelelor.

Au traversat cerul prin rafalele de vânt, până au ajuns la o casă strălucitoare, ce avea pe ușa de la intrare o plăcuță pe care scria Lyra. Libelula o încurajă pe Eli să bată la ușă, iar ea ciocăni de trei ori. Numaidecât, o femeie cu părul alb și lung, cu ochii negri pătrunzători, apăru la ușă. Roba sa albă sclipea atât de puternic încât Eli abia o putea privi.

– Eli, te așteptam. Vino, ia un loc.

Totul în casa Lyra era de un alb imaculat și mirosea a lăcrimioare.

– Cine sunteți dumneavoastră? întrebă Eli curioasă.

Doamna îmbrăcată în alb răspunse:

– Mă numesc Speranță. La miezul nopții, mă poți găsi pe cer, sclipind cu putere.

– Am auzit de tine! Ești tu oare steaua Vega? spuse Eli.

– Ce fetiță isteață! Da, întocmai. De mii de ani, oamenii și-au pus speranțele în mine să îi călăuzesc spre casă.

– Dar ce se întâmplă atunci când oamenii își pierd speranța?

– E o întrebare foarte bună, Eli. Cred că deja ai cunoscut-o pe prietena mea, Frica. Ei bine, atunci când oamenii renunță să mai spere, începe să le fie teamă de ce urmează să se întâmple.

Atunci, Eli își aminti de cât de mult sperase să ia o notă bună la testul de matematică, și totuși nu se întâmplase.

Auzind acestea, doamna Speranță zise:

– Eu am o soră mai mică, o cheamă Încredere. Atunci când te pregătești suficient pentru ce urmează, prinzi încredere în tine, iar odată cu Încrederea, vin și eu, Speranța că rezultatul va fi unul bun.

Eli rămase cu gura căscată. Nu se gândise că pentru a avea speranță trebuie să muncești. Își propuse în mintea ei ca de atunci să muncească mult pentru a dobândi încredere și a avea speranță.

– Îți mulțumesc, doamnă Vega. Când voi crește mare, promit să te privesc în fiecare seară la miezul nopții.

Speranța o îmbrățișă, iar Eli se cufundă într-o baie de lumină.

În curând, fu din nou trasă de Libelulă spre altă locație necunoscută. Deja nu îi mai era teamă, se bucura să învețe lucruri noi despre sentimentele sale. De data aceasta, zmeul zbură deasupra unei păduri și urcă panta unui munte pietros. La un moment dat făcu o mișcare bruscă și Eli se trezi în bezna unei peșteri.

– Nu e nimeni prin preajmă. De ce m-ai adus aici? o întrebă Eli pe Libelulă.

Din fundul peșterii, se auzi atunci un grohăit ce a creat un ecou puternic. Eli tresări și, când se uită în direcția aceea, văzu un Căpcăun cu fața plină de negi, cu pielea verde zbârcită și colți galbeni, cariați, apropiindu-se. Simți din nou acea emoție despre care a învățat că e menită să o protejeze de pericole, însă nu îi dădu ascultare și rămase pe loc.

– Bine ați venit în căminul meu. Aș putea să vă servesc cu un ceai? întrebă Căpcăunul.

Eli se uită la Libelulă, căutând confirmarea că această creatură era de încredere. Libelula dădu din cap. Astfel, se așezară toți trei și serviră ceai de măceșe.

– Nu îți face griji, Eli. Nu ești prima persoană care se sperie de înfățișarea mea. Chiar și eu însumi, când îmi privesc reflexia în apă, mă rușinez de cum arăt.

Cuvintele Căpcăunului i se puseră ca o piatră pe inimă lui Eli, care începuse să-l aprecieze pentru amabilitatea sa. Era încurcată. Pe de o parte, înfățișarea sa îi crea un disconfort, dar pe de alta își dădea seama ce ființă bună era.

– Mă numesc Rușine. Pentru a nu speria creaturile cu înfățișarea mea, m-am ascuns în peștera aceasta, ferit de văzul tuturor. Dar, atunci când animalele din împrejurimi mi-au dat o șansă, ne-am împrietenit. Iar acum, am vizitatori aproape în fiecare zi.

– Vrei să spui că nu mai le e frică de înfățișarea ta?

– Exact! Pe deasupra, nici nu le pasă. Atunci când te împrietenești cu cineva, o faci pentru comportamentul său, nu pentru modul cum arată.

La școală, Eli avea un coleg, Rareș, care stătea mereu singur, în ultima bancă. Se întreba dacă și lui îi era rușine de înfățișarea sa și și-a pus în minte să îl cunoască mai bine și, de ce nu, să se împrietenească cu el.

– Mulțumim pentru ceai. A fost delicios! exclamă Eli și își luă la revedere de la domnul Căpcăun.

– Cu mare drag. Sunteți mereu binevenite aici!

Convinsă că aceasta fusese ultima lor oprire, Eli încercă să coordoneze zmeul în direcția casei bunicilor ei, însă Libelula fu de altă părere.

– Mai avem o oprire înainte să ne întoarcem.

Nu departe de peștera Căpcăunului se întindea o pădure de stejari înalți. Zmeul o lăsă pe Eli pe o creangă de care atârnau multe ghinde. Uitându-se în jur, Eli descoperi o scorbură puțin mai jos în trunchiul copacului, și se întrebă ce vietate o fi trăind acolo. O pată de culoare roșie ca focul îi sări prin fața ochilor și atunci își dădu seama – era scorbura unei veverițe.

– Cu ce te pot ajuta, fetițo? întrebă veverița.

– Nu știu nici eu…Libelula m-a lăsat aici și pare să fi dispărut.

– Ah, din nou acea Libelulă. Tot timpul îmi aduce musafiri când sunt cel mai ocupat.

– Îmi cer scuze, nu voiam să te întrerup din treabă…

– Vezi tu, Eli, în natură fiecare animal trebuie să își găsească hrana și să-și facă provizii, altfel nu ar putea trăi.

Eli își aminti de toate mesele delicioase preparate de bunica și mama ei, și i se făcu milă de biata veveriță, care lucra toată ziua ca să aibă ce mânca.

– Dar resursele nu sunt suficiente. Unii adună mai mult, pe când alții sunt lăsați abia cu câteva ghinde. E o cursă între noi, veverițele; suntem invidioase dacă cineva reușește să adune mai multe provizii.

– M-am mutat în pădurea asta acum câțiva ani, iar stejarii de aici mi-au povestit cum își împart ei hrana și apa. Prin rădăcinile din pământ, ei își donează unii altora resurse, pentru ca întreaga pădure să crească și să fie sănătoasă.

Domnul Veveriță dădu o fugă până în scorbura sa și se întoarse cu o zmeură pentru Eli.

– Mmm, e atât de dulce. Mulțumesc!

– Este mereu vorba despre a împărți. Nu contează cine are mai mult, ci contează să ne ajutăm unii pe alții să supraviețuim. Apoi sări cu o creangă mai jos și adăugă:

– Trebuie să plec acum. Am multe ghinde de împărțit vecinilor mei mai în vârstă. Privește în sus, Libelula a venit după tine.

Și cu asta, domnul Veveriță se făcu nevăzut în desișul frunzelor de stejari.

Eli întinse mâna și se agăță de Libelulă, care zbură în direcția casei. Pe pășune nu mai era nimeni, așa că Eli fugise în casă, energizată de tot ceea ce văzuse și auzise.

– Bunicule, bunico! Vă mulțumesc din suflet pentru zmeu! Este cel mai minunat cadou.

Cei doi se pregăteau să ia prânzul, și o invitară și pe nepoata lor la masă, care însă vorbi mai mult decât mâncase. Le povesti entuziasmată, gesticulând în toate direcțiile, despre aventurile sale pe fundul oceanului, în înaltul cerului și prin pădurea de stejari, și despre noii săi prieteni: Rușinea, Invidia, Frica și Speranța.

© 2024 tebokkai

Photo credit: Standret

All texts and some images presented on this blog are the property of http://www.linguavera.org. These educational articles can be used for didactic purposes only. Translating these articles for publication on other websites or publications in print is strictly forbidden. Republishing full texts from this blog is not allowed. Publishing excerpts from any article part of this blog on other websites or publications in print requires permission. These texts cannot be used for commercial or promotional purposes. Citation of the original source is required. Do not remove copyright.