Tebok Kai

Recenzie scrisă de Andrei Doboş

Principala problematică cu care pare a se confrunta poezia lui Bogdan Tiutiu – și care este, în bună măsură, și motorul ei expresiv – pare a fi una care ține de „voce”. Prin voce înțeleg atât un sens cultural și politic, de poetică individualizată și coezivă sub raport conceptual și estetic, cât și un sens material, propriu-zis de suport, întrucât în ultimul deceniu hegemonia poeziei „de hârtie” și a principalului său mod de manifestare, cartea, a început să fie destabilizată de o serie de alte suporturi complementare sau opuse acesteia.

Apropiat ca sensibilitate de poeții HHH (hackeri, hipsteri, hipioți[2]), Bogdan Tiutiu construiește în volumele sale, așa cum au remarcat diverși comentatori încă de la debutul său cu volumul Sundial[3] în 2017[4], o adevărată gramatică postdouămiistă, pe care o pune repetat în scenă pentru a prilejui momentul epifanic al apariției unei voci proprii. De aici vine în primul rând impresia că poetul operează intensiv cu memoria scurtă a literaturii și că efectele disciplinare pe care textul său le produce au preeminență în fața efectelor de reprezentare. Și tot aici este de găsit probabil și cea mai semnificativă tensiune conceptuală a poeziei sale – și care subordonează o serie de alte conflicte și opoziții de nivel tematic și compozițional – între, pe de o parte, un exces de autoreflexivitate și o pronunțată patină performativă a textului.

Cu o vocație de arhivist, poetul culege în scopuri proprii o serie impresionantă de inovații ale poeziei recente, de la hedonismul auratic tip Alex Văsieș, idiolectele lui Vlad Moldovan, estetica screenshot a la Tudor Pop sau poetica hylosemiotică[5] a lui Mihok Tamás. Tehnica, deja comună în era triplu-H, este aceea a samplajului. Poetul mixează diverse registre în ceea ce pare a fi o febrilă căutare stilistică. Este ironic, în acest sens, că poezia sa a fost interpretată în primul rând ca fiind reprezentativă pentru filierele de sensibilitate „eco” sau „new age”, în măsura în care avem de a face cu o poezie puternic impregnată inter- și meta-textual și deci tema sa principală mi se pare a fi vocea poetică individuală.

În cel mai recent volum al său, Mai ales că totul se poate dizolva în orice clipă (Editura OMG, 2023), aceste ambiții devin transparente. Compoziția poemelor reconstruiește, până la nivel de imagine și vocabular, o anumită structură dialectică primită de-a gata – pe care deci Tiutiu nu o reface bottom-up ci top-down, și care în cazul său funcționează, de facto, ca o convenție poetică. Este vorba despre îmbinările „digital – natural” pe care exegeții deceniului trecut au bătut multă monedă și care în poezia pe care Tiutiu o scrie devin default mode-ul în care textul se structurează, forma lui fixă, dacă vreți. În cazul lui Tiutiu, putem vorbi despre „poem postuman” în același mod în care discutăm despre sonet, sextină sau rondel – iar acest lucru este limpede mai ales în prima parte a volumului, acolo unde apar o serie de poeme recapitulative, prin care se realizează o conexiune directă cu volumele precedente ale poetului.

Revizitarea introductivă mi se pare însă a fi semnificativă și din alte puncte de vedere (vezi, în acest sens, poeme ca spuma apelor, low sunset pulse și, mai ales, dealuri). Ea nu indică doar nevoia de coeziune internă între volume ci și, aș spune, pe aceea de auto-critică. Unul dintre rolurile în care Bogdan Tiutiu se simte cel mai bine este acela de peisagist al periurbanului și a urbanului mic al României contemporane – o arie tematică pe care poetul o abordase frontal în al doilea său volum, Grădinile Neumarkt și alte poeme[6], unde însă aplica auto-constrângerea unei forme scurte de tip haiku. În unele poeme din volumul prezent însă, Tiutiu revizitează acest spațiu periurban cu efecte spectaculoase de contrast. Spre deosebire de flashurile din Grădinile Neumarkt, aici teritoriul care învecinează orașul, compus cu preponderență din biosferă și gunoi, este infuzat cu energia unei dicțiuni vizionare: „dealuri îmbibate de ploaie și bere, dospind la soare/ cu mucuri și bilete la loto mucezite,/ peturi dioramice și perene saxifraje […]/ și urlete ascuțite de euforie – rațele sălbatice/ plonjând pe ochiuri de apă/ unduind nori și pungi de plastic,/ plastic topit în primele focuri de grătar/ și urme de drifturi în iarbănămol – ” (dealuri).

Ciclul dominant al volumului este unul compus din poeme anacreontice de factură neoromantică, axate pe o triangulație lirică performativă de persoana a II-a singular. Cu alte cuvinte, prin aceea că i se adresează „iubitei”, poetul performează în fapt pe o scenă imaginară unde „tu” devine o marcă pronominală de apelare a unui prezumat public „live”. Poeziile din acest ciclu pot fi catalogate drept poezii de „lifestyle” în cel mai concret sens cu putință. Dincolo de neoromantismul lor fundamental, aceste poeme noi se remarcă și printr-o re-narativizare accelerată, care creează aici – la fel ca în multe alte volume de final de epocă HHH, un efect de oscilație între moduri narative și moduri de-narative. De aceea, folosirea extinsă în acest ciclu a screenshotului ca supliment textual nu face altceva decât să dubleze instantaneul pe care comentariul textual anacreontic îl instanțiază. Paradoxal, autenticitatea vizată prin folosirea acestor screenshoturi dublează nefericit estetica narativizantă a pieselor.

Cu un neverosimil ton eminescian, relația, împreună cu cadrul natural – devin refugii consolatoare în raport cu violența exercitată de către o societate coruptă: „uită de concursurile aranjate/ pentru cei care au împărțit pliante// să ne uităm la apă și la munte/ să fie candoare.”. În plus, similar cu ceea ce se poate citi într-un volum ca Adevărata familie tradițională a lui Andrei Dosa, deși pe un alt palier de implicare existențială, apare și aici o critică din interior a posturii masculine: „m-am gândit puțin la acest lucru/ la modul oribil al bărbaților/ de a privi femeile după o anumită vârstă,/ la blocaje// pentru că ei se cred mereu tineri/ și vor dimineți smălțuite în spumă” (I play into the perception of me, but it’s not really me). Acest lucru semnalează și că pentru hipersensibilul Tiutiu, prin apelul inedit la ironie, autoironie și observație socială, a avut loc totuși o maturizare: „și am văzut expresiile celor care poartă haine din colecții/ vrând să fie unici și solari/ când se întâlnesc pe terase/ și la nota de plată aceeași cămașă/ le strânge corpurile” (munte-mare).

Un aspect demn de remarcat este că atunci când perspectiva sa glisează de la dramatismul persoanei a II-a singular, care, așa cum am menționat, este una oblic performativă, la instanțe mai asumat performative, adică atunci când poetul spune, direct, „eu” sau „voi”, textul câștigă mult în calitate, cum se întâmplă în excelentul poem smoothly slides. ambient work. Poemul, realist, percutant și autoironic, se îndepărtează explicit de glamul party-urilor silvestre de tip HHH: „nu mai plâng party-urile din pădure/ cu plante fosforescente și fete/ pierdute în coconul răcoros/ al hamacelor – muzica mi-a ruinat corpul/ și mi-a împietrit privirea.” care apar în volumele sale precedente și chiar, pentru scurt timp, în cadrul volumului de față. Poetul nu are însă răbdare cu acest filon stilistic și își continuă explorările de sampling. Meditațiile sale se livrează în sentințe sapiențiale, finaliste: „dorința de a fi impenetrabili/ ne slăbește// rezistența i z o l e a z ă// până la urmă și noi ne vom înălța/ dincolo de visul rezilient al capitalismului/ în emergență” (până la urmă) sau revizitează, într-un acces tandru și nostalgic, prietenii din copilărie: „Nimic nu a fost pierdut/ totul se propagă/ pe diferite frecvențe/ și adastă prin canalele timpului/ Aș vrea doar să știu/ că nu s-a spart conul de lumină/ și sunteți bine, nu?” (nu mai știu nimic).

După numeroasele detururi cotidianiste, domestice și cinice, atunci când, în sfârșit, se întoarce la naivitatea eco-folclorică, aceasta sună fals: „de ce vrei tu să moară/ vremea cea frumoasă/ lemnul-cuib/ procesoarele organice/ din pământ// filtrează// inima e cupolă// pădure-râu”. Poetul sare nonșalant de la locvacitatea hipotactică a versului narativ autobiografist la structuri eliptice paratactice non-narative, în care, uneori, își încearcă mâna cu experimente hylosemiotice interesante, cum ar fi în acest poem care explorează orizontul de memorie olfactivă a păsărilor: „exo-modulații granule fine/ de sâmburi măcinați -/ exfolianți naturali/ și microsfere răcoroase/ de polietilenă” (VNO system).

Spre deosebire de optimismul volumelor anterioare, în volumul de față își fac simțită prezența piese din categoria defetismului climatic. Perspectiva acestui nou mod afectiv este una postapocaliptică, în care dezastrul, deja-întâmplat la scara duratei lungi a istoriei terestre, devine poros în cadrul duratei scurte a existenței umane, căreia i se permite interstițiul câtorva ani în plus trăiți în interiorul unei biosfere familiare: „Nu vom schimba nimic,/ dar putem visa comunități ecologice/ pe coame reîmpădurite […] // Nu o să schimbăm nimic,/ dar mai sunt încă zile/ în care vom avea sunetul copacilor/ și textură pufoasă de rozacee” (Hardening like a diamond).

Volumul se încheie cu o secvență de poeme cu emisie indeterminată de factură mistică. Cel mai reușit dintre acestea, un poem fără titlu ([unde e oracolul defăimător], p. 100), anunță, sfidător, un fel de depășire nirvanică a poeziei. În acest sens este citată o anecdotă faimoasă în cercurile neo-advaita cu care autorul pare relativ familiar, anume renunțarea la poezie a lui Nisargadatta Maharaj (aka Beedie Baba): „mai bine să-ți aprinzi o țigară ca Beedie Baba/ să-ți pui ochelarii de soare/ așa cum el a intrat în lumină/ și a aruncat poezia la gunoi/ pentru iubirea maestrului vedanta”. Prezenteismul narativ este denunțat aici de o distanță contemplativă absolută: „să veghezi din pinaclu/ solidificarea lichefierea & transmisia timpului în informație/ fără niciun sunet de bruiaj”. Însă modul cum poetul folosește aceste mici mitologeme neo-advaita sau unele concepte de spiritualitate orientală cum ar fi nepermanența din budism (care dă, de altfel, și titlul cărții) par mai degrabă elemente de decor, în cel mai rău caz, sau exemple de bypass spiritual, în cel mai bun. În opinia mea, limbajul de tip neo-advaitin în poezia lui Tiutiu este o formă de mepriză, nu știu cât de creativă, a unor realități politice contemporane. Folosind limbajul de satsang, poetul nu ne vorbește în fapt despre identitatea dintre atman și brahman, ci despre altceva, mult mai mundan, cum ar fi instabilitatea financiară și insecuritățile unui cuplu tânăr în România zilelor noastre. Dovadă în acest sens sunt secvențele – și chiar poemele întregi – în care poetul renunță la acest tip auto-afectare și devine percutant și „autentic” în raport cu lumea sa reală. Chiar și în aceste momente de climax însă vedem la lucru structura supraordonată despre care vorbeam la începutul acestui text. Amalgamarea registrelor, organizarea lor într-o țesătură de complexitate superioară pare a fi, și aici, ținta principală: „cel care, stând în rețea, este altul decât rețeaua/ pe care rețeaua nu-l știe, căruia rețeaua îi este trup,/ care rânduiește dinăuntru rețeaua.”

Odată cu acest volum, „vocea” performativă pare să câștige partida cu „vocea” culturală sau „de hârtie”. Textul începe a fi organizat după niște principii care țin de eficiența reproducerii sale în situații live: „în cel mai dark scenariu nori super reflectanți/ cu spumă de mare, finalul oricărui poem: «Da, totul este interconectat/ Și e nașpa». De altfel, poezia lui Tiutiu nici nu cred că poate fi gustată în întregime în absența conturilor sale de Youtube sau de Soundcloud, unde poetul este activ nu numai cu muzică, dar și cu videopoeme sau reinterpretări audiovizuale ale propriilor texte sau ale altora. Deși acest volum este unul dintre cele mai ample, mai complexe și mai mature pe care le-a publicat poetul, senzația mea este că încet, dar sigur, artistul Tiutiu pare a abandona hârtia și scorțoșeniile sale pentru medii mai vii, mai calde.

---

[1] Bogdan Tiutiu, Mai ales că totul se poate dizolva în orice clipă, Editura OMG, 2023.

[2] Despre poezia HHH vezi mai multe aici: Obiectul Kintsugi – Matca Literară (matcaliterara.ro)

[3] Bogdan Tiutiu, Sundial, frACTalia, 2017.

[4] Mihnea Bâlici observa că „Dacă volumul de debut al lui Bogdan Tiutiu, sundial (frACTalia, 2017), este citit prin această grilă, adică urmărind și bifînd elementele discutate ca fiind definitorii noii direcții, rezultatul va fi satisfăcător: volumul lui Tiutiu încorporează o gamă identificabilă de influențe poetice: mai exact, este volumul postdouămiist «perfect»”. Mihnea Bâlici, Bodhisattva Homesick Alien, în Observator Cultural, nr. 944/2018: Bodhisattva Homesick Alien | Observator Cultural

[5] Preiau termenul de la Jason Ānanda Josephson Storm care în lucrarea sa Metamodernism. The Future of Theory (University of Chicago Press, 2021) folosește hylosemioza pentru a desemna o extensie a bio-semioticii clasice care să includă și materia ne-vie.

[6] Bogdan Tiutiu, Grădinile Neumarkt și alte poeme, frACTalia, 2020.

Coperta: OMG Publishing House

Autor: Bogdan Tiutiu
Data apariției: ianuarie 2024
ISBN: 978-630-6589-09-8
Copertă: Paperback brosat
Limbă: Română
Dimensiuni: 11×18 cm
Hârtie: 80g/m
Editura: OMG Publishing House

© 2024 tebokkai

All texts and some images presented on this blog are the property of http://www.linguavera.org. Translating these articles for publication on other websites or publications in print is strictly forbidden. Republishing full texts from this blog is not allowed. Publishing excerpts from any article part of this blog on other websites or publications in print requires permission. These texts cannot be used for commercial or promotional purposes. Citation of the original source is required. Do not remove copyright.